Catolici împotriva canabisului? - Ce greșește Arhiepiscopul Aquila din Colorado cu privire la legalizarea marijuanei

Republicat de Platon

Urmaritori: 0

catolici și arhiepiscop canabis

Reginald împotriva Arhiepiscopului

Recent, am dat peste un scrisoare pastorală scrisă de Arhiepiscopul Aquila din Colorado, abordând preocupările sale cu privire la legalizarea și consumul de canabis. Scrisă ca o epistolă către colegi catolici, își propunea să influențeze opiniile împotriva industriei licențiate de canabis.

În calitate de susținător de lungă durată a canabisului, m-am simțit obligat să răspund într-un mod literar similar – ca un om al „pânzei de cânepă” angajând respectuos un alt om al „pânzei sfinte”.

În timp ce perspectivele noastre diferă, poate că acest schimb de bună-credință poate promova înțelegerea reciprocă asupra acestei probleme complexe atât din lentile morale, cât și pragmatice. Biblia vorbește despre canabis, și nu este deloc negativ!

Prin urmare, mi-am scris propria epistolă răspunzând la punctele majore ale Arhiepiscopului din propria mea experiență și rațiune. Să vedem ce perspective reiese din juxtapunerea acestor unghiuri alternative.

Acum, mai departe la scrisoarea mea deschisă care respinge afirmațiile cu privire la pericolele legale ale canabisului pentru structura morală a societății și demnitatea umană. La fel ca în orice explorare a adevărului, există întotdeauna noi adâncimi pe care să le descoperi prin dialog sincer.

Dragi cititori rezonabili,

Se pare că stimatul Arhiepiscop se închipuie că este marele salvator trimis să salveze masele greșite din îmbrățișarea noastră dezgustătoare a salatei diavolului. Fiind o voce de lungă durată pentru înțelepciunea canabisului, mă simt obligat să pun peniță pe pergament abordând această scrisare îngrozitor de regresivă.

În timp ce aplaud orice încercare de discurs inteligent, impunerea interdicțiilor personale sub pretenția de a salva deficiențe morale imaginare nu aduce beneficii nimănui. Experiența individuală, nu dogmele instituționale, ar trebui să ghideze alegerile adulților cu privire la canabis și enteogeni.

Eu însumi, ca om de cânepă, vorbesc pentru libertatea raționată de a explora conștiința în propriile noastre condiții, în conformitate cu autoritatea interioară. Nici un paznic pământesc nu poate guverna peisajul spiritului.

Dragul Arhiepiscop cu siguranță intenționează bine în intențiile sale paternaliste, oricât de greșite ar fi ele. Dar dorința lui de a salva reflectă o viziune învechită asupra lumii care se agață de control pe măsură ce progresul îl lasă în urmă.

Prin urmare, îi voi dezlega argumentele cu grijă, umilință și inteligență – abordând noțiunile de „pericol public” în speranța unei înțelegeri înălțătoare între toți oamenii plini de compasiune.

Deși perspectivele noastre pot diferi, împărtășim cel mai înalt obiectiv de a reduce suferința prin înțelepciune. Cu siguranță există un teren comun fără condamnarea celor care găsesc mângâiere sau perspicacitate prin darurile acestei plante sacre.

Dar mai întâi, o friptură ușoară și un castron proaspăt fac semn să pregătească scena. Pregătiți astfel în trup și minte, să ne adâncim în...

Unul nu este celălalt

O greșeală de bază care pătrunde în teza Arhiepiscopului este confundarea tuturor „drogurilor” – de la canabis la fentanil – invocarea uneia pentru a-l acuza pe celălalt. Dar echivalarea acestor substanțe trădează o analiză superficială, ignorând diferențele farmacologice profunde.

Legalizarea canabisului nu a fost niciodată legată de creșterea deceselor de opioide. De fapt, datele extinse dezvăluie contrariul – disponibilitatea marijuanei medicale se corelează cu reducerea abuzului de opioide și a mortalității.

Motivul este simplu – canabisul oferă o alternativă sigură pentru ameliorarea durerii fără doze letale, evitând spirala de dependență a medicamentelor periculoase. Pacienții înlocuiesc rațional canabisul cu risc scăzut cu opioidele toxice prescrise.

Așadar, proliferarea materialelor sintetice mortale precum fentanilul este o criză alimentată de reglementări medicale și recreative prea zeloase, nu de accesul legal la plante. Efectul de strângere al prohibiției îi împinge pe dependenți către alternative din ce în ce mai periculoase pe piața neagră, odată tăiați de canalele legale.

Dacă dragul Arhiepiscop dorește cu adevărat să reducă numărul deceselor de opioide, el ar sprijini dezincriminarea completă a posesiei pentru uz personal pentru a rupe monopolurile cartelurilor. Adulții ar putea avea acces la provizii reglementate fără sancțiuni penale zdrobitoare de viață sau înlocuitori impuri de stradă.

Această abordare de sănătate publică înțelege că nu poți tempera natura umană prin moralizare și forță. Doar întâlnind oamenii acolo unde se află, cu pragmatism și compasiune, pot apărea schimbări pozitive.

Demonizarea plantelor sigure și utile, care nu au provocat niciodată o moarte prin supradoză, nu are sens, în afară de substanțele sintetice cu adevărat periculoase care ucid zeci de mii anual. Combinarea acestora sugerează mai degrabă raționament reacționar decât analiza empirică cost-beneficiu.

Mai mult decât atât, urmele de fentanil în orice substanță stradală aparent fac interzicerea generală și mai mortală în epoca otrăvirii în masă. Predicarea abstinenței totale în această criză ignoră realitatea de pe teren.

În timp ce dependența este sfâșietoare, agravăm disperarea doar prin judecată și încarcerare. Lumina divină strălucește în fiecare persoană în mod intrinsec dincolo de circumstanțe. Câtă suferință a provocat Biserica prin certitudinea morală?

Între timp, canabisul nu prezintă niciun risc comparabil pentru siguranța publică și oferă beneficii profunde minte-corp care temperează impulsurile care provoacă dependență atunci când este utilizat în mod conștient. Unde este crima împotriva demnității umane în acest aliat vindecător?

Înțeleg că Arhiepiscopul urmărește claritatea morală cu interdicții categorice ușoare. Dar un astfel de raționament se prăbușește după examinare. Trebuie să renunțăm la ideologiile bazate pe frică pentru a servi cu adevărat bunăstării omenirii.

Esența este recunoașterea agenției umanității cu compasiune, nu exercitarea controlului instituțional. În caz contrar, Biserica se alătură asupritorilor, forțând conformarea care generează resentimente și răzvrătire.

Dacă contradicția și ipocrizia subminează autoritatea morală, ce spune logica despre încarcerarea vecinilor nonviolenti pentru utilizarea unei plante neletale? Sau binecuvântând vinul fiecare Liturghie ca fiind sfânt în timp ce condamnăm substanțe mult mai sigure?

Cer doar consecvență filozofică aliniată cu învățăturile lui Hristos despre iubire și iertare necondiționată. Dacă băuturile preparate nu justifică nicio interdicție, cum poate cineva să justifice închisoarea adulților pentru canabis sub un Dumnezeu drept? Și dacă Isus le-a spus discipolilor săi să legalizeze planta de canabis? S-ar aduna catolicii și s-ar împinge pe politicieni din dreptul de a face voia lui Dumnezeu?

Argumentul liberului arbitru

O contradicție apare atunci când autoritățile morale condamnă adulții care exercită libera alegere acordată de Dumnezeu. Nicăieri în Scriptură, Isus nu modelează interdicția coercitivă împotriva libertăților benigne. Deci, ce precedent permite puterii instituționale să depășească darurile divine?

Esența creștinismului se concentrează pe recunoașterea respectului suprem al lui Dumnezeu pentru liberul arbitru uman. În ciuda preștiinței păcatului și a suferinței, El ne încredințează autonomie morală.

Aceasta începe în grădina lui Eden. Dumnezeu imploră călăuzire, nu restricție – avertizându-i pe Adam și Eva să evite fructele interzise, totuși permițând alegerea. El înțelege că controlul coercitiv nu poate cultiva creșterea.

Astfel, moștenim imaginea Creatorului imprimată cu libertatea intrinsecă a voinței. Fiecare suflet călătorește către mântuire în ritmul său, prin experimentarea consecințelor. Maturitatea spirituală provine dintr-un discernământ dificil, nu din ascultarea oarbă.

Interzicerea alegerii încearcă să submineze încrederea lui Dumnezeu în noi pentru a învăța și a crește înțelepți. Dar fructul interzis devine cel mai ispititor, așa cum știe Arhiepiscopul. Ce scop are interzicerea plantelor, cu excepția aprinderii dorinței și disprețului față de legi nedrepte?

Nici instituțiile nu pot impune în mod just moralitatea – acest tărâm rezidă doar în inimile noastre. Nu se poate impune compasiune mai mult decât iubirea. A încerca constrângere înseamnă a admite deja eșecul moral.

Astfel, interzicerea cu mâna grea contrazice valorile creștine de bază ale iertării, mântuirii și liberului arbitru. Ea înjosește ființele spirituale la copii răzvrătiți care necesită disciplina fermă a autorității lumești.

Dar ce înțelepciune mai înaltă justifică punerea în cușcă a vecinilor pașnici pentru sacramente care schimbă mintea pe care culturile antice le-au folosit de milenii? Cine sfidează cu adevărat ordinea divină – cel care caută revelația prin darurile naturii sau cei care pretind stăpânirea asupra sufletului altuia?

Dacă fiecare purtăm o scânteie a infinitului, cine poate exercita în mod drept un astfel de control asupra relației altuia cu creația? Ipocrizia tulbură logica spirituală.

Mai mult, dreptul pozitiv rămâne doar jumătate din imagine. Legea naturală și ordinea divină înlocuiesc politicile. În timp ce pragmatismul își are locul, arbitrul suprem al vieții corecte rezidă în conștiința noastră sacră dincolo de orice instituție.

Aici se află paradoxul – nu se poate impune morala în exterior, ci doar încurajează-o prin predare. Oamenii se supun doar legilor pentru că se aliniază cu etica înnăscută, nu cu autoritatea în sine. Așadar, educația și conducerea prin exemplu se dovedesc mult mai puternice decât condamnarea și pedeapsa.

Abația dorește ordine prin dominație, dar Isus a perturbat toate ordinele sociale de oprimare. El a înțeles că numai cei radical liberi pot experimenta mântuirea. Deci, a cui cale se aliniază mai bine cu viziunea lui Hristos?

Îl rog pe Arhiepiscopul să ia cu umilință această perspectivă. Biserica a provocat un rău imens prin certitudinea morală și suprimarea. Dar credința în demnitatea umană ne cheamă să ridicăm prizonierii asupriți și liberi, nu să legăm sufletele de dogme.

Recunoscând divinul deja viu în fiecare ființă vie, mergem pe calea iubirii, iertării și eliberării. Nu prin control, ci prin predarea lui, vedem vastitatea Spiritului. Și onorând liberul arbitru ne împărtășim în har.

Servirea celor vulnerabili înseamnă a pune capăt interdicției

O contradicție de bază apare atunci când se justifică interdicția ca protejarea comunităților vulnerabile. În practică, incriminarea exacerbează problemele pe care intenționează să le abordeze prin împuternicirea lumii interlope nereglementate.

Cei mai marginalizați din punct de vedere economic și social suportă în mod inevitabil cel mai rău impact al piețelor subterane de droguri și al aplicării disproporționate. Interzicerea substanțelor nu le face să dispară, ci concentrează riscurile.

Fără stabilitate legală, cei care se luptă cu dependența devin izolați de asistența medicală și de tratament. Frica de condamnare sau arestare descurajează mărturisirea și intervenția până când lucrurile devin tragice. Stigmatul social din jurul comportamentului „criminal” se dovedește adesea mai letal decât substanțele în sine.

Mai mult, interzicerea conferă bogății imense și putere de foc cartelurilor și bandelor care terorizează cartierele vulnerabile. Aceștia funcționează cu impunitate în afara legii, în timp ce comerțul legal generează responsabilitate. Nicio reglementare înseamnă că nu există controale de siguranță asupra producției sau distribuției.

În mod ironic, încercarea de a elimina drogurile prin prohibiție alimentează direct sărăcia, violența și disperarea în comunitățile dezavantajate. Pululează însăși criza folosită pentru a justifica perpetuarea ei. Acest ciclu nesfârșit, irațional, nu servește nimănui, cu atât mai puțin „pe cel mai mic dintre noi”.

Dacă dorim cu adevărat să-i slujim pe cei care suferă, trebuie să punem capăt șaradei interdicției care exacerbează fiecare problemă pe care pretinde că o abordează. Numai prin legalizare putem adopta reglementări pragmatice care să îi protejeze pe cei vulnerabili, în loc să-i transformăm în miei de sacrificiu fără voce.

Renunțarea la indignarea morală pentru reducerea nuanțată a daunelor ar susține mai bine demnitatea umană. întâlnirea oamenilor cu sprijin și grijă mai degrabă decât cu condamnare. Drumul excesului poate duce la înțelepciune atunci când este parcurs în mod conștient, mai degrabă decât sub amenințare.

Cu siguranță un model ghidat de rațiune deschisă ar produce rezultate mai bune decât politicile iraționale care pretind numele rațiunii, ignorând în același timp principiile acesteia. Dacă faptele contează, cazul împotriva interdicției este copleșitor pe baza impactului din lumea reală.

Înțeleg dorința de interdicții categorice ușoare în căutarea ordinii. Dar un astfel de control obsedează mai degrabă ștergerea nedoritului decât cultivarea binelui.

Calea divină recunoaște valoarea intrinsecă a fiecărei ființe imperfecte dincolo de circumstanțe. Ne cheamă să-i hrănim pe cei flămânzi, să mângâiem prizonierii, să tratăm toată viața ca fiind sacră, indiferent cât de departe s-a îndepărtat. Această viziune trebuie să ghideze politica.

Așa că îl întreb cu blândețe pe Arhiepiscop – interdicțiile draconice aliniate cu lăcomia corporativă și închisorile private reflectă învățăturile lui Hristos? Este demn să înghiți vecinii nonviolenti în timp ce binecuvântezi vinul la fiecare Liturghie?

Fratele meu, adevărata morală nu poate fi impusă prin politici pământești, ci doar încurajată prin abordarea cauzelor fundamentale ale disperării – sărăcie, traume, îngrijire a sănătății mintale, comunitate. Din întuneric se naște lumina. Iar oamenii tânjesc după păstori, nu după judecători.

Amândoi căutăm sănătate, speranță și răscumpărare pentru toți. Dar trebuie să dărâmăm zidurile despărțitoare care îi închid pe cei mai vulnerabili. Apoi, cu smerenie, înțelepciune și har, putem construi împreună lumea mai frumoasă pe care inimile noastre știu că este posibilă.

Hempiness lui,

Reginald Reefer